Sociologie medicala.

Capitolul III:  Sociologie medicala

 

 

1. Introducere in sociologia medicala

 

           Sociologia medicala este o disciplina relativ recenta nascuta din necesitatile sociale impuse de sec XX. Aparuta initial doar ca preocupare in cadrul sociologiei generale, sociologia medicala a devenit ulterior o disciplina de sine statatoare datorita faptului ca ea putea raspunde la numeroase probleme de natura medicala.

In opinia lul Jean –Claude Guynot, sociologia medicala are 3 obiective principale:

-          obiectivul medical- sociologia este o disciplina anexa care completeaza cunostintele medicilor in medicina; sociologia sprijina medicina in detectarea mecanismelor sociale responsabile de mentinerea sanatatii;

-          obiectivul economic- sociologia medicala isi propune realizarea unor cercetari pentru deternminarea costurilor ingrijirilor medicale, consumul de medicamente si cheltuielile pentru sanatate;

-          obiectivul sociologic- prin analiza problemelor de sanatate este vizata cunoasterea societatii.

Sociologia medicala este o sociologie de ramura care studiaza sanatatea si boala ca experiente umane, institutiile sociale din domeniul medical, natura profesiei medicale si relatiile medic-pacient.

Pentru a avea o conceptie cat mai clara despre rolul si scopul sociologiei medicale, este necesar a trasa cateva diferente de concepte si ramuri inrudite ale acestei discipline.

1. Medicina sociala( igiena sociala)-ramura a stiintei medicale care are ca obiect de studio optimizarea actiunilor cu character profilactic de masa, evaluarea necesitatilor de ocrotire  a sanatatii, determinarea unor masuri de imbunatatire a retelei medicale ; se ocupa de analiza statistica a morbiditatii.


2. Sociologia in medicina- Robert Strauss este cel care impune distinctia intre sociologia medicala si sociologia in medicina; se ocupa cu structura organizatorica, relatiile dintre roluri, sistemul de valori al profesiei medicale; presupune intergrarea conceptelor si tehnicilor sociologice si aplicarea lor in medicina; utilizeaza sociologii ca si colaboratori ao medicinei in problemele medicale.


3. Sociologia sanatatii si a bolii- studiaza aspectele socio-economice ale sanatatii, boala ca problema sociala, initirea de politici sociale in domeniul sanatatii.

                    Printre fondatorii sociologiei medicale se numara Emile Durkheim si Talcott Parsons.  Emile Durkheim prin lucrarea  Sinuciderea, analizeaza o problema cu conotatii medicale din perspectiva sociala. El pune fenomenul sinuciderii in relatie cu integrarea si coeziunea sociala. Talcott Parsons califica boala ca si comportament deviant, iar sanatatea ca un comportament normal.

                      Cauzele sociale ale dezvoltarii sociologiei medicale ca stiinta au fost:

-          recunoasterea importantei factorilor sociali in etiologia bolilor cum ar fi:calitatea relatiilor individului, calitatea mediului de viata;

-          aparitia spitalului modern- spitalul devine o institutie complexa si puternica, cu mijloace eficace de diagnostic si tratament si in acelasi timp un “centru de inovatie”;

-          medicalizarea societatii- tipurile de patologii cu care se confrunta oamenii au devenit tot mai numeroase si mai variate prin introducerea unor manifestari ce se afla la limita dintre sanatate si boala;

-          stressul, oboseala si starile psihice cu tenta depresiva si alte manifestari au ajuns sa fie considerate si tratate ca boli;

-          modelul medical este aplicat si la probleme cum ar fi: drogurile, homosexualitatea, devianta, alcoolismul, tabagismul si multe altele;

-          implementarea unor noi servicii medicale si cresterea numarului de medici, elaborarea unor legi privind protectia populatiei, precum si analizarea unor probleme cu conotatii juridice si etice cum ari fi: transplantul de organe, clonarea, fecundarea in vitro, etc.;

-          trecerea de la medicina practicata in mod privat la cea practicata in echipe si institutionalizata;

-          schimbarea profilului demografic al populatiei; cresterea procentului de varstnici, prelungirea duratei de viata;

-          schimbarea modului de finantare in medicina;

-          schimbarea rolului traditional al medicilor prin specializarea lor tot mai mare.

Influenta socialului asupra sanatatii

Socialul influenteaza sanatatea prin mai multe modalitati:

1. calitatea igienei publice-calitatea apei potabile, a aerului, canalizarea;


2. stilul de viata-aspectele legate de dieta, modul de alimentatie este supus “modei” si poate fi modificat prin educatie;


3. planingul familial- familiile in care se practica contraceptia au un numar mai scazut de membri, ceea ce presupune o mai buna ingrijire a copiilor si o stare de sanatatea mai buna a femeilor;


4. conditiile de locuire- spatial existent, iluminarea, aerisirea, igiena locuintei;


5. conditiile de munca si statutul ocupational- programul de lucru, stress-ul occupational, posibilitatea unor accidente la locul de munca.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2.     Aspecte sociale ale sanatatii si bolii

 

       Conceptiile despre sanatate si boala au variat foarte mult de-a lungul timpului in functie de mentalitatea epocilor. Reprezentarile despre boala si sanatate precum si modul de raportare la acestea au fost influentate de conceptii religioase, de gradul de dezvoltare a stiintelor, de superstitii sau prejudecati, dar si de fenomenele sociale de amploare ce au adus schimbari majore in modul de intelegere al lumii.

Exista 4 mari stadii de dezvoltare a medicinei si prin ea, a conceptiilor despre sanatate si boala. Primul stadiu este cel al medicinei prestiintifice ce cuprinde:

1. medicina primitiva- desi se considera ca bazele actului medical au fost puse cu 2500 de ani in urma de catre Hippocrate, preocupari pentru integritatea corpului au existat intotdeauna; incercarea omului de a intelege si de a se lupa cu boala se concretizeaza in reactia magica; magia, religia si medicina se impleteau in cadrul acestui stadium; boala era declansata mai ales de moralitatea indoielnica a indivizilor unui popor-se considera ca incalcarea tabuurilor si a normelor sociale era cauza principala pentru declansarea bolilor si a starilor de infirmitate.; tratamentul aplicat era unul magic cu functie cathartica si de vindecare;

boala era extreme de integrate in contextul social iar rolul medicului era jucat de                  saman sau de vraci; cea mai mare parte a vindecarilor se bazau pe efectul placebo datorita faptului ca tratamentul lua forma unui adevarat spectacol; vraciul era ales din randul celor cu dizabilitati fizice sau psihice deoarece se considera ca el este un intermediar intre zeu si om.

2. medicina antica- si ea acorda un rol important factorilor sociali in declansarea unei boli; acum castiga teren ideea de natural; se dadea o mare importanta dietei, stilului de viata si culturii fizice; medical avea rolul nu numai de a vindeca boala ci si de a cerceta conditiile in care a aparut aceasta; medicina antica aduce reactia confesionala ce presupune caldura umana, sprijinul moral acordat pacientului, incurajarea; Paracelsus spunea ca iubirea este unul dintre cele 4 fundamente ale medicinei; sanatatea este data de echilibrul fiziologic( distribuirea echilibrata a celor 4 umori din organism: sange, flegma, bila galbena si bila neagra);


3. medicina Evului Mediu- conceptia Evului Mediu cu privire la boala este aceea ca ea este o pedepasa data de Dumnezeu pentru pacatele omului; tratamentul se rezuma la acte de purificare( spovedanie, flagelare, post); epoca Evului Mediu se caracterizeaza prin obscurantism si de aceea nici nu se incerca a cauta cauzele care produc bolile umane; Biserica interzicea cu desavarsire cercetarea medicala, astfel ca progresul medical stagneaza; precaritatea masurilor de igiena si prevenire a bolilor au condos la explicarea marilor epidemii din epoca ce au decimat populatia Europei de nenumarate ori; spitalul ia forma azilului(lazaretului), acesta fiind mai degraba o institutie de izolare a bolnavilor decat de tratare a lor; apare reactia religioasa cu privire la boala; boala era considerata a fi rezultatul posesiunii corpului uman de un spirit malefic si in consecinta tratamentul presupunea exorcizarea.

       Cel de-al 2-lea stadiu al medicinei este concretizat in aparitia medicinei stiintifice. Se realizeaza un progres urias prin abordarea rationala, pozitiva si stiintifica a bolii.Acum se produce reactia stiintifica a bolii ce nu mai este o pedeapsa a zeilor, ci un fenomen care poate fi inteles si explicat pe cale stiintifica.

      1.      Sanatatea poate fi definita prin prisma a 3 dimensiuni: biologica, psihologica si sociala. Din punct de vedere biologic, sanatatea reprezinta o anumita stare de functionare a celuleor, tesuturilor, organelor, care realizeza continuitatea bilogica si armonia organelor in raport cu mediul. Din punct de vedere psihologic, sanatatea este o stare in care individual se simte in perfecta armonie cu mediul; capacitatea organismului de a realiza diferite activitati in scopul adaptarii la mediu. Din punct de vedere social, sanatatea este acea stare a organismului in care capacitatile individuale sunt optime pentru ca persoana sa-si indeplineasca adecvat rolurile sociale.

            Definitia oficiala a O.M.S. ( Organizatia Mondiala  a Sanatatii) considera sanatatea ca fiind “ starea de completa bunastare fizica, mentala si sociala, care nu se reduce doar la absenta bolii sau a infirmitatii; atat boala cat si sanatatea au dimensiuni ce nu tin doar de biologic.”

Aceasta definitie pleaca de la conceptia holista a sanatatii care se referea la recunoasterea interrelationarii intre factorii fizici, psihologici si spirituali sau de mediu care contribuie la calitatea vietii unei persoane. Sanatatea nu este doar o stare ci si un mod de viata, prin care fiecare aspect al fiintei se interrelatioaneaza armonios.

2.    Boala este definita si inteleasa tot dintr-o tripla perspectiva: biologica, psihologica si sociala.

Dupa studiile lui Malinowski, boala este o experienta emotionala si existentiala de o asemenea magnitudine incat omul gaseste dificil sa gandeasca despre boala lui in termeni care sa nu implice aspecte metafizice si morale, chiar daca societatea nu-l incurajeaza in aceasta directie.

 

• Boala si societatea

 

Efectele produse de boala intr-o societate anume depinde de tipul societatii respective. De exemplu, in societatea primitiva, boala insemna pedeapsa dar si mantuire si ea producea coeziunea membrilor comunitatii si facilita exercitarea controlului social.

La greci, omul ideal era o fiinta armonioasa, echilibrata, doar boala il putea transforma intr-o fiinta imperfecta asupra careia s-a abataut un blestem.

Crestinatatea va aduce o mare schimbare in ceea ce priveste atitudinea oamenilor cu privire la boala. Boala era, prin excelenta, o pedeapsa pentru viata dezordonata.

a)      Raportul boala-economie este evidentiat, in primul rand, prin aparitia bolilor profesionale. Prima atestare a acestor boli are loc inca din antichitate, iar prima lucrare ce trateaza in mod sistematic aceste boli, apare in jurul anului 1700, o data cu industrializarea. Multe ocupatii de care societatea are nevoie sunt daunatoare sanatatii chiar si in cele mai bune conditii de igiena la locul de munca. Incidenta bolii este mult influentata de factorii economici: conditii de locuire, calitatea hranei, accesul la serviciile medicale. Boala si saracia formeaza un cerc vicios care se adanceste progresiv.

b)      Raportul boala-stiinta-dezvoltarea stiintei medicale s-a produs intr-un ritm lent pentru ca a depins de dezvoltarea celorlalte stiinte. Progresele medicale au la baza descoperirile din domeniul anataomiei. Primele descoperiri  in domeniul anatomiei umane au avut loc in renastere, pana atunci fiind prohibita autopsierea corpurilor umane.

c)      Raportul boala-religie- oamenii primitivi percepeau mediul inconjurator ca fiind guvernat de forte misterioase. Pentru a supravietui ei trebuiaiu sa se supuna unor serii de rituri si regului sociale. Boala putea fi explicate prin magie. In medicina babiloniana se considera ca bolile sunt provocate de zei, iar sarcina medicului-preot era de a interpreta intentiile zeului.

 

• Boala si cultura

 

Boala este interpretata diferit in culture diferite. Desi boala, modificarea patologica propriu-zisa este universala, exista totusi o multitudine de boli ce apar doar in anumite culture. Aceste boli sunt denumite “tulburari etnice”, specifice unei etnii, cum ar fi “amocul”, o boala psihica din Malayezia, ce se manifesta printr-o furie puternica ce degenereaza in crima, sau “tarantismul”, o criza asemanatoare cu isteria, care apare pe un fond muzical si in anumite conditii la femeile din sudul Italiei si din Sicilia.

Diferentele culturale in modelarea sanatatii si a bolii nui se remarca doar la nivel de culturi ci si in cadrul aceleasi culturi. Au fost avansate 3 ipoteze cu in explicarea modului in care statusurile prescrise sau dobandite influenteaza starea de sanatate:

1. segmentele sociale mai supuse stress-ului se remarca printr-o sanatate mai precara a membrilor;


2. starea de sanatate este cea care determina apartenenta la anumite grupuri sociale si nu invers;


3. mobilitatea sociala este stresanta si solicitanta in sine si din acest motiv ii supune pe cei “mobile” la riscuri mai mari de boala.

 

• Boala si civilizatia

 

Cauzalitatea oricarei forme de patologie umana se stabileste in functie de 2 factori: zestrea genetica a individului ce poate induce boala si mediul fizic si social in care traieste.

Relatia dintre boala si civilizatie este una extreme de complexa. Orice element ce intervine in viata individului influenteaza predispozitia sa la boala si atitudinea sa vis-a vis de aceasta.

             Konrad Lorenz in eseul “Cele 8 pacate capitale ale omenirii civilizate” considera ca cele o mari dezavantaje aduse omenirii sunt:

1. – suprapopularea planetei;


2. – pustiirea spatiului vital;


3. –competitia interumana;


4. –moartea simturilor;


5. – decaderea genetica;


6. – sfaramarea traditiei;


7. – fenomenul de indoctrinare;


8. – inventarea armelor nucleare.

 

• Semnificatii simbolice ale bolii

 

Boala are pentru fiecare dintre noi o anumikta semnificatie care priveste cauza, evolutia sau deznodamantul ei.

Capitalismul era asemanat cu tuberculoza. Homo economicus al sec XIX are comportamente ce tin de consumul excesiv si lipsa de vitalitate. Capitalismul avansat al sec XX va imprumuta metafora cancerului cu referire la expansiunea doctrinei. Metafora cancerului devine deosebit de fertile in idea orasului ca spatiu al decadentei, al prabusirii.

              Kant spunea despre pasiuni ca sunt asemenea cancerului, adica incurabile.

Schopenhauer considera boala ca fiind un produs al vointei.

              Machiavelli in “Principele” face o comparative intre arta guvernarii si arta terapeutica, elemental comun celor doua fiind preventia.

Sifilisul a fost asociat intotdeauna cu viciul iar sanatatea este incununarea virtutilor.

Sub aspect social, boala are drept consecinte pierderea rolurilor obisnuite, a unor gratificatii si a unor moduri de comportament adaptive. Consecintele starii de boala depasesc disfunctiile biologice si psihologice, afectand intreaga viata sociala a persoanei. Ca situatie de “impas existential” ( Iamandescu, 1977), boala antreneaza o serie de servituti si restrictii, modificand modul de viata al individului.

 

                Boala si devianta. Teoriile lui David Mechanic si Talcott Parsons    

 

        Devianta este un tip de comportament orientate contra ordinii stabilite si inacceptabil intr-o comunintate sau cultura; un comportament care se opune celui conventional; orice batare de la regulile de convietuire si imperativele de ordine ale unei forme de viata colectiva.

         Boala a fost considerate ca o deviere a organismului de la starea normala, dar si o deviere de la normele culturale stabilite cu privire la notiunea de sanatate.

Termenul de “deviere” a fost folosit de David Mechanic cu referire la bolile fizice si psihice. El considera ca toate persoanele cu comportament deviant sunt bolnave. Treptat, acest termen a fost inlocuit cu cel de delincventa. Mechanic a subliniat faptul ca intreaga conduita a bolnavului trebuie privita ca fiind determinata de reteaua sociala in care este angajat individul decat rolurile sociale ale acestuia. A diferentiat notiunea de suferinta ca fenomen subiectiv de cel de boala ca fenomen obiectiv din punct de vedere biologic.

Suferinta are o dimensiune individuala si una sociala. Dimensiunea individuala se refera la faptul ca fiecare om inceraca sa aprecieze pentru sine sensul si semnificatia simptomelor pe care le percepe. Dimensiunea sociala subliniaza idea ca suferinta devine boala si are implicatii si asupra grupurilor din care face parte bolnavul; boala este validate sau legitimate social prin scutirea individului de la responsabilitatule sale normale.

           Asumarea rolului de bolnav sau pacient are loc printr-un proces de evaluare si negociere intre individ si grupul din care face parte, constand din urmatoarele etape:

-          vizibilitatea si recunoasterea simptomelor;

-          gravitatea simptomelor;

-          efectul lor asupra activitatilor familiale, profesionale;

-          frecventa aparitiei, recurentei si persistenta simptomelor;

-          nivelul de informare, cunoastere si gradul de intelegere a evolutiei bolii;

-          interpretarile alternative care pot fi atribuite simptomelor;

-          manifestarea unor tendinte specifice ale bolnavului;

-          disponibilitatea resurselor de tratament.

Nu toate persoanele percep suferinta ca boala si nu toti isi asuma rolul de bolnav chiar daca resimt anumite simptome.

 

            Talcott Parsons- Boala ca devianta

 

Parsons defineste boala ca fiind o conduita devianta si sanatatea o conduita conformista. Conceptia lui despre boala esre, de fapt, o reluare a teoriei organiciste conform careia sistemul social functioneaza in mod analog cu organismul uman, fiecare dintre functiile sale asigurand mentinerea si adaptarea intregului.

Sanatatea este o necessitate functionala a sistemului social si orice societate manifesta un interes primordial pentru mentinerea acesteia. Capacitatile functionale ale indivizilor sunt appreciate in functie de standarde sau repere normative. Incapacitatea de a corespunde cu aceste standarde este “tradusa” prin boala. Boala, conchide Parsons, este singura forma de devianta legitima, acceptata de societate; boala nu poate fi controlata de om, acesta fiind scutit de responsabilitatile cotidiene.

 

               Imbolnavirea intre devianta si stigmat

 

Un numar de afectiuni sunt considerate de catre marea populatie ca fiind stigmate sociale( surzii, tuberculosii, cei infectati cu BTS, SIDA). In SUA, homosexualii au fost stigmatizati din cauza numeroaselor cazuri de SIDA din randul acestora.

        Stigmat – orice atribut sau semn fizic, social, care devalorizeaza identitatea unui actor social pana acolo incat el nu mai poate beneficia de intreaga acceptare a societatii.

Termenul de stigmat este folosit cu referire la orice conditie, atribut sau particularitate care marcheaza un individ ca inaaceptabil, inferior cultural sau exclus.

O consecinta negativa a “etichetarii” este aceea ca statutul deviant al unei persoane devine statut dominant.

Exista 2 tipuri de devianta:

-          devianta primara – modul in care apare comportamentul deviant;

-          devianta secundara- modul in care oamenilor li s-a atribuit un statut deviant si consecintele negative ale acestor atribuiri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1. 4.      Rolurile sociale in relatia terapeutica

 

A).  Statusul social al medicului         

 

Medicul fiind elemental cheie in cadrul sistemului sanitary, are un status deosebit si in cultura extramedicala fiind considerat prototipul profesionistului prin excelenta.

Medicii se diferentiaza de alti profesionisti prin faptul ca doar lor le este recunoscut monopolul propriei activitati( ei dewtermina continuturile studiilor medicale, formuleaza regulile codului deontologic si depind de propriile organizatii- Ordinul Medicilor). Controlul care se exercita asupra lor este un autocontrol.

Statusul medicului este asociat cu valori precum:putere, cunoastere, devotement, eroism, putere de sacrificiu.

           Medicina curativa s-a impartit in 2 tabere:

-          cea a omnipracticienilor- medicii de familie, medicii generalisti;

-          specialistilor.

 

Rolul social al medicului

 

      Parsons defineste rolul social al medicului prin 5 elemente:

-          competenta tehnica- asimilarea si consolidarea cunostintelor se realizeaza si dupa terminarea facultatii; competenta este aprobata prin examene si concursuri;

-          universalism- medical nu poate refuza bolnavul dupa criterii arbitrare(pozitie sociala, sex, rasa, religie, etnie);

-          specificitatea functionala- medical este specialist intr-un domeniu bine precizat;dreptul medicului asupra unei persoane nu trebuie sa depaseasca limitele domeniului medical;

-          neutralitatea afectiva- medical nu judeca si nu condamna pacientul pentru actele sale ( daca nu au legatura cu tratamentul prescris), nu-si pedepseste bolnavul si nu admite sa devina intim cu acesta; neutralitatea ii asigura medicului obiectivitatea in raport cu pacientul;

-          orientarea spre colectivitate- inainte de toate, medicul este preocupat de bunastarea pacientului; ideologia medicului pune accent pe devotament fata de colectivitate, considerand ca in medicina profitul este cel mai putin cautat.

 

B). Rolul social al bolnavului

 

Rolul de bolnav ( cu caracter temporar sau permanent) este definit de Parsons prin 4 trasaturi:

1. degrevarea de sarcini si responsabilitati;


2. bolnavul nu se poate insanatosi printr-un act de vointa proprie, de aceea el nu este facut responsabil pentru incapacitatea sa;


3. boala trebuie considerata ca indezirabila si bolnavul trebuise sa doreasca insanatosirea sa;


4. bolnavul are obligatia sa coopereze cu cei care raspund de sanatatea sa.

Numai prin respectarea acestor obligatii, caracterul de devianta al bolii este anulat, iar starea bolnavului este una legitima.

Tipul de rol al bolnavului depinde de mai multi factori:

a-      felul bolii;

b-      gravitatea bolii;

c-      cronicizarea bolii;

d-     genul de tratament:ambulator, stationar, spitalicesc.

Medicul trebuie sa pastreze un echilibru intre a ajuta bolnavul si a-l refuza. Il ajuta pe bolnav in relatia terapeutica pentru a-si depasi starea de dependenta cauzata de boala si il refuza atunci cand se urmaresc tragerea de foloase de pe seama unei boli imaginare.

 

 

 

 

               Relatia medic-pacient

 

Parsons a definit aceasta relatie ca fiind o relatie intre roluri caracterizata prin asimetrie si consensualitate.

Este o relatie asimetrica deoarece medical are o pozitie de superioritate fata de bolnav prin puterea sa de a-l vindeca; si consensuala deoarece bolnavul recunoaste puterea medicului dar il si ajuta in actul sau terapeutic –relatie de reciprocitate.

Medicul are urmatoarele drepturi:

v  dreptul garantat de a examina fizic pacientii si de a intra in zonele mai intime ale vietii bolnavului;

v  i se garanteaza o autonomie in practica profesionala;

v  are dreptul sa ocupe o pozitie de autoritate in fata pacientului.

Obligatiile ce-i revin medicului constau in:

• folosirea cunostintelor profesionale in solutionarea bolii;


• sa actioneze in folosul pacientului si a comunitatii mai mult decat pentru propriul interes;


• sa fie obiectiv si detasat emotional;


• sa se conformeze dupa normele practicii medicale profesionale.

Natura relatiilor dintre medic si pacient are o influenta deosebita atat in stabilirea diagnosticului cat si in actul terapeutic.

 

               Tipuri de relatii medic-pacient

 

In analiza relatiilor medic-pacient, ca relatie sociala, s-au impus 2 puncte de vedere:

1.- primul este cel al lui Parsons care considera aceasta relatie ca fiind una de complementaritate, de intelegere reciproca intre 2 actori sociali;

2.- cel de-al doilea punct de vedere este cel al lui E. Friedson(1970)- relatie potential conflictuala.

 

 

1. Relatia de complementaritate-Parsons

Atat medicul cat si pacientul isi joaca propriul rol social reprezentand fiecare modele sau tipuri ideale de comportament social. Medicul isi foloseste cunostintele sale pentru a-l ingrji pe bolnav, iar pacientul cere ajutorul medicului si coopereaza cu acesta.

Doi medici psihiatri americani, T. Szasz si M. Hollender(1956) au reevaluat cateva aspecte ale modului parsonian, ideea reciprocitatii relatiei medic-pacient, considerand ca nu exista un singur model de relatie terapeutica. Ei au identificat 3 tipuri de relatii medic-pacient:

1.- activitate-pasivitate- medicul este activ iar bolnavul pasiv;

2.- conducere-cooperare- medicul aplica tratamentul bolnavului iar bolnavul este capabil de a-si exercita propria judecata in urmarea acelui tratament;

3.- participare reciproca ( cooperare mutuala)- bolnavul intalneste ocazional medicul- pacientii sunt bolnavi cronici dar pot fi inca activi din punct de vedere social; in acest caz medicul ii ajuta sa-si mentina tratamentul.

Tipul de relatie depinde de conditia pacientului, de terapia pe care medicul o executa, ea putand sa se schimbe in functie de stadiile diferite ale tratamentului.

Pe langa cele 3 relatii mai sus amintite mai exista si o a 4 , pacientul conduce si medicul coopereaza atunci cand pacientul solicita o trimitere sau o reteta.

 

2. Relatia potential-conflictuala- Friedson

Acest conflict isi are sursa in interesele si perspectivele diferite pe care le au pacinetul si medicul. Medicul percepe bolnavuyl si nevoile sale conform categoriei cunoastintelor sale specializate iar bolnavul percepe boala sa in functie de exigentele vietii cotidiene. Exista deci o diferenta intre perspectivele “culturii profesionale” a medicului si a “culturii profane” a pacientului. O alta sursa de conflict o poate constitui si interesele si prioritatile diferite ale medicului si pacientului; diferentele cu privire la evaluarea gravitatii bolii, asteptarile contradictorii cu privire la comportamentul bolnavului.

Obstacolele in relatia medic-pacient pot fi constituite prin:

-          lipsa accesului la serviciile medicale de specialitate in cadrul unor bolnavi nedeplasabili sau din mediul rural;

-          problema economica- ingrijirea medicala de specialitate, mai ales cea din sistemul privat, implica costuri mari si tot mai multe servicii medicale dunt contra cost;

-          in cazul serviciilor medicale private exista presiunea eficientei actului medical;

-          sistemul de salarizare nesatisfacator al profesiei medicale in Romania.

 

 

Strategii de control-comunicare in relatia medic-pacient

 

            Comunicarea este procesul transmiterii , receptionarii, stocarii, prelucrarii si utilizarii informatiilor.

Orice act elementar de comunicare presupune existenta unui:

-          emitator;

-          mesaj;

-          canal de transmitere a mesajului;

-          receptor.

Comunicarea este considerata a fi principala punte de legatura intre oameni, un mijloc prin care o persoana transmite un mesaj unei alte persoane si asteapta raspuns din partea acesteia.

O serie de oameni de stiinta, printre care si psihiatrii Paul Watzlawich si D.Jackson, si-au inscris cercetarile in problemele de socializare punand un mare accent pe dimensiunea comunicarii ca relatie interumana. Acestia au emis o serie de axiome ce caracterizeaza comunicarea interumana:

1. Comunicarea este inevitabila- nu doar componenta verbala este importanta ci si intregul complex al miscarii corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tacerii, spatiului individual, vestimentatiei, toate au o bogata valoare comunicativa.


2. Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai.


3. 3.      Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau stimul-raspuns;


4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie o forma analogica- acest lucru se refera la faptul ca noi putem transmite un mesaj printr-o modalitate pur lingvistica fara a implica sentimentele in redarea acestuia, iar acest mod de transmitere este numit mod digital de genul “spun totul sau nimic”, pe cand  modalitatea paralingvistica de transmitere a unui mesaj ( intonatie, ritm, timbru) tine cont de impactul din spatele mesajului asupra receptorului, comunicarea paralingvistica este numita drept comunicare analogica.


5. Comunicarea este ireversibila- odata emis, mesajul produce efecte


6. Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice sau complementare- pe intreg procesul comunicarii se mentin rolurile participantilor care nu pot fi schimbate ca si status, rolurile raman fixe si inegale iar intre acestea se interpun interactiunile de tip tranzactional ( ex. relatia medic-pacient la consultatie, profesor-elev la cursuri) dar mai pot exista si “interactiuni personale” ce nu presupun disparitia rolurilor ci o fluidizare a lor ( ex. relatia dintre prieteni, soti, etc.)


7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acordare- aceste procese intervin in comunicare datorita polisemiei termenilor folositi de vorbitori, de diferentele de experienta dintre vorbitori ( ex. conflictul dintre generatii).

 

            Tipuri de comunicare

 

Exista doua tipuri de baza ale comunicarii interumane: verbala si non-verbala. Comunicarea verbala se refera la tot ceea ce este scris sau spus. Comunicarea scrisa implica formulari clare si logice, pe cand comunicarea orala este insotita si de factorii paralingvistici ( intonatie, ritm, timbru).

                       Comunicarea non-verbala este cea care transmite cele mai multe informatii despre actorii din cadrul comunicarii. Acest tip de comunicare completeaza comunicarea verbala si creeaza adevarate limbaje ce traduc starea de spirit a vorbitorilor.

                      Principalii indici non-verbali sunt:

• expresia fetei;


• gesturile- miscarea mainilor, a corpului;


• orientarea corpului catre interlocutor;


• pozitia corpului- modul in care stam, in picioare sau asezati;


• proximitatea- distanta la care stam fata de interlocutor;


• contactul vizual;


• contactul corporal;


• miscari ale corpului;


• aspectul exterior- vestimentatie sau infatisare fizica;


• aspectele non-verbale ale vorbirii- variatii ale tonului;


• aspecte non-verbale ale scrisului- scrisul de mana , acuratetea si aspectul vizual general.

Comunicarea este procesul cheie in medicina intrucat ea furnizeaza, in buna parte, datele necesare stabilirii diagnosticului. Pentru multe boli cronice, ea este singurul suport al bolii si unica forma de tratament.

Majoritatea studiilor privind punctul de vedere al pacientilor cu privire la ingrijirea medicala releva concluzia comuna conform careia cei mai multi sunt nesatisfacuti de cantitatea si calitatea informatiei primite in cursul ingrijirii.

Cauzele insuficientei comunicarii medic-pacient constau in:

1. atitudinea profesionala- unii medici se retin in a furniza informatii clare si precise bolnavilor in legatura cu boala lor pe motivul de a     nu-i nelinisti iar alti medici considera comunicarea informatiilor cu privire la boala lor drept una dintre sarcinile esentiale ale actului medical pe langa terapia propriu zisa;


2. stilurile de interviu- unii medici pun intrebari strict legate de simptomele unui bolnav, iar altii sondeaza si problemele persoanale, colaterale aparitiei bolii;


3. problema incertitudinii- in cazul bolilor cronice, etiologia lor nu este suficient cunoscuta si de aceea medicii au rezerve in a informa bolnavii cu privire la evolutia bolii lor;


4. neincrederea pacientului- exista bariere in relatiile terapeutice din cauza diferentelor de clasa  si de statut, aceste diferente altereaza informatiile de la pacient catre medic;


5. perspectivele diferite ale medicului si pacientului;


6. dificultati in exprimare- medicul poate folosi un limbaj mult prea stiintific in redarea informatiilor legate de boala pacientului, iar pacientul nu va intelege starea sa de fapt datorita terminologiei medicale.

 

 

Strategiile de control in relatia medic-pacient pot fi grupate in 4 categorii:

 

1. 1.      persuasiunea;


2. 2.      negocierea;


3. 3.      incertitudinea functionala;


4. 4.      comportamentul non-verbal.

Persuasiunea se regaseste de partea ambelor parti: atat de paretea pacientului cat si de partea medicului. Pacientul poate convinge medicul ca un anumit tratament este mult mai eficient pentru problema sa de sanatate decat un altul iar medicul poate convinge pacientul ca experienta sa in aplicarea tratamentului propus este una pozitiva si se bazeaza eminamente pe cercetari stiintifice si experimetale de laborator cu un bun grad de eficacitate pe subiecti umani.

Negocierea se refera la procesul prin care medicul si pacientul ajung la un compromis.

          Incertitudinea functionala intervine doar atunci cand medicul, fiind sigur de evolutia unei boli sau de rezultatul unei terapii, poate prelungi in mod deliberat incertitudinea pacientului.

          Comportamentul non-verbal se poate manifesta printr-o variata serie de gesturi realizate atat de catre medic cat si de catre pacient.

    Comportamentul profesional al  asistentului medical in actul terapeutic

 

Acest comportament se caracterizeaza prin:

v  asimilarea temeinica la cel mai inalt nivel a cunostintelor teoretice si a deprinderilor practice;

v  stapanirea metodelor si tehnicilor de investigare si de terapie;

v  administrarea operativa si in cunostinta de cauza a tratamentului;

v  crearea unui climat de munca adecvat;

v  perfectionarea continua.

 

Se identifică cateva principii şi valori etice de care trebuie să ţină cont asistentul medical:

1. 1.      autonomia;


2. 2.      binefacerea (beneficienţa);


3. 3.      non-maleficienţa;


4. 4.      dreptatea;


5. 5.      veracitatea;


6. 6.      sinceritatea;


7. confidenţialitatea.

 

       Autonomia – conform acestui principiu, individual trebuie să i se dea posibilitatea de a hotărî singur asupra propriilor acţiuni

Beneficienţa – reprezintă obligaţia de a face bine şi de a evita producerea de prejudicii altor persoane. A acţiona conform acestui principiu înseamnă a-i ajuta pe pacienţi să obţină ceea ce le este benefic şi de a reduce riscurile.

Asistentele medicale sunt obligate ” să promoveze sănătatea, să prevină îmbolnăvirile, să redea sănătatea şi să aline suferinţele” (I.C.N., 1973, Codul de Etică)

Aceste linii de conduită profesională se materializează în efecte benefice pentru persoana îngrijită sănătoasă sau bolnavă.

    Non-maleficienţa - prin tot ceea ce facem nu trebuie să facem rău persoanei îngrijite.

Dreptatea - asistentul medical trebuie să trateze cu aceeaşi responsabilitate şi profesionalism toţi pacienţii indiferent de vârstă, condiţie socială, economică, criterii religioase, etnie

    Veracitatea - obligaţia de a spune adevărul, de a nu minţi pacientul. Relaţia între asistentul medical şi pacient trebuie să se bazeze pe adevăr.

    Sinceritatea - este considerată o dovadă de respect datorată persoanei îngrijite.      Asistentele medicale au obligaţia să fie sincere şi de bună credinţă, să spună adevărul despre boală, despre tratament, fără însă să-şi depăşească limitele de competenţă.

Confidenţialitatea - asistenta medicală este obligată să păstreze secretul profesional; toate informaţiile cu privire starea pacientului nu vor fi împărtăşite altei persoane din afara echipei de îngrijire, decât cu consimţământul pacientului, facând excepţie cazurile prevăzute în mod expres de lege.

 

Răspundere şi responsabilitate în asistenta medicala

 

Fara aceste doua atribute asistentul medical nu-şi poate desfăşura activitatea.

   Răspunderea profesională – concept etic important care are la bază relaţia asistent medical-pacient în acordarea îngrijirilor. Asistenta medicală are răspundere faţă de pacient, profesia sa şi societate, pentru ce a făcut sau nu a făcut în activitatea de îngrijire.

Responsabilitatea profesională - este o autoangajare conştientă şi voită într-o acţiune. Fiind conştienţi de fiecare atitudine şi acţiune, înţelegem să justificăm şi să luăm asupra noastră toate consecinţele. Asistentul medical are responsabilităţi individuale, de grup precum şi specificului unde lucrează. El îşi desfăşoară activitatea în cadrul echipei de îngrijire bazându-se pe relaţii de parteneriat şi solidaritate profesională, complementaritate. Activitatea în echipă presupune respectarea autonomiei profesiei cât şi buna colaborare pentru realizarea scopului propus ducând astfel la satisfacţia profesională.

 

Asistentii medicali au responsabilitatea de a propaga drepturile pacientului:

• să-i asigure o îngrijire adecvată în orice condiţie;


• îngrijirea să fie echitabilă, umană şi fără discriminări privind, rasa, culoarea, naţionalitatea, resursele financiare ori convingeri etice;


• să informeze pacientul despre tratament, riscurile aferente, în termeni pe care ei şi familia lor să-i înţeleagă cu uşurinţă, iar ei să-şi dea consimţământul după ce s-au informat şi au înţeles tot;


• să-i informeze şi să-i facă să participe la toate deciziile legate de sănătatea lor;


• să li se asigure confidenţialitatea în timpul discuţiilor, examinării şi tratamentului;


• să le respecte decizia privind refuzul tratamentelor, participarea la cercetări sau experimente, fără să recurgă la acţiuni primitive împotriva lor;


• pacienţii au dreptul să fie educaţi şi informaţi de către personalul care îi îngrijeşte în aşa fel încât să fie capabili să-şi asigure un nivel optim de stare de bine şi să înţeleagă care le sunt nevoile de bază.


• Legislativ – asistenta medicală are datoria de a :


• promova ce e cel mai bine pentru pacient


• se asigura că toate nevoile pacientului au fost rezolvate


• proteja drepturile pacientului.


• Standarde de îngrijire – asistenta medicală trebuie să respecte :


• standardul de îngrijire profesională: evaluare, diagnostic, identificarea efectelor, rezultatelor, planning;


• standardul de practică profesională: îngrijiri de calitate, educaţie, colaborare, etică, utilizarea resurselor, cercetare, performanţă, evaluare.

 

Concluzii:

 

1. rezultă 4 responsabilităţi esenţiale ale asistentului medical:

- promovarea păstrării sănătăţii;

- prevenirea îmbolnăvirilor;

- restaurarea sănătăţii;

- inlăturarea suferinţei.

Acestea au o semnificaţie de nezdruncinat, pe care se pot structura metode şi programe indiferent de definiţii, strategii, opinii, metalităţi şi care stau la baza standerdelor peentru un comportament etic.

 

2. in procesul de îngrijire se impune necondiţionat parteneriatul cu pacientul, echipa de îngrijire ( medic, as.med, medic, infirmieră, etc)

 

3. persoanele îngrijite au nevoie de asistenţi medicali, iar asistenţii medicali au nevoie de recunoaşterea importanţei activităţii lor de către pacienţi, medici, cât şi de societate.