Pages

Politici sociale si de sanatate.

Capitolul 5:  Politici sociale si de sanatate

 

       Politicile sociale sunt politici comunitare ce au ca principala sarcina relansarea strategiilor sociale si imbunatatirea nivelului de trai a populatiei dintr-o comunitate

       Asigurarile sociale de sanatate sunt obligatorii, ele protejeaza practic toata populatia tarii si anume atât salariatii, cât si pensionarii, somerii, dar si persoanele care nu sunt salariate, dar au obligatia sa îsi asigure sanatatea potrivit prevederilor legii nr. 145/1997. Datorita faptului ca asigurarile sociale de sanatate functioneaza în regim obligatoriu, consecinta imediata este aceea ca plata contributiei de asigurari sociale de sanatate este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât si pentru cele juridice, în cuantumurile si la termenele prevazute.În afara asigurarilor sociale de sanatate care functioneaza în regim obligatoriu, pot functiona si alte forme de asigurari de sanatate care acopera riscuri individuale, în diferite situatii speciale. De asemenea, se pot organiza si societati private de asigurari de sanatate. Aceste asigurari nu sunt obligatorii. Este de mentionat ca reforma sistemului sanitar din tara noastra cuprinde majoritatea componentelor acestuia, iar asigurarile sociale de sanatate obligatorii, adecvate economiei de piata si practicilor din Uniunea Europeana, joaca un rol deosebit.

 

            Principiile asigurarilor sociale de sanatate

 

Acestea sunt idei de maxima generalitate, care exprima ceea ce este esential si hotarâtor în sistemul asigurarilor sociale de sanatate. Caracteristica asigurarilor sociale de sanatate este ca principiile acestora sunt formulate direct în articolele din legea nr. 145/1997. Astfel, potrivit articolului 1 alin. 2, asigurarile sociale de sanatate functioneaza pe principiul solidaritatii si subsidiaritatii în colectarea si utilizarea fondurilor. Potrivit principiului solidaritatii sociale, toti cetatenii, indiferent de veniturile de care dispun au dreptul la o protectie adecvata. Prestatiile susceptibile de a fi acordate populatiei sunt definite prin lege si este de la sine înteles, ca vor trebui gasite fondurile necesare pentru a le asigura finantarea si de a raspunde conditiilor impuse de executarea prestatiilor.

Principiul solidaritatii în baza caruia functioneaza asigurarile sociale de sanatate din tara noastra îsi are sorgintea în sistemul larg raspândit în lume si anume în asigurarile sociale prin transferuri în flux, numite si redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul general de impozite: platesti pe masura ce câstigi (pay as you earn -PAYE). Asigurarile redistributive se bazeaza pe solidaritatea între generatii, dar si între persoanele din cadrul aceleiasi generatii. În mod concret, generatia activa sustine prin contributii prestatiile beneficiarilor actuali, urmând ca si ea, la rândul ei, sa fie sustinuta de generatia activa viitoare (ce îi succede). Aceasta modalitate de organizare a asigurarilor sociale prezinta avantajul ca este deosebit de flexibila, se adapteaza usor la nevoile care apar. Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre generatii, când un numar mai restrâns de activi trebuie sa sustina un numar sporit de populatie inactiva. De asemenea, articolul l alin. 2 din legea nr. 145/1997 consacra un alt principiu si anume principiul alegerii libere de catre asigurati a medicului, a unitatii sanitare si a casei de asigurari de sanatate. În conformitate cu prevederile art. 15 din lege, asiguratii au dreptul sa-si aleaga medicul de familie care sa le acorde serviciile medicale primare. Prin consacrarea acestui principiu, se doreste sa se realizeze îmbunatatiri concrete în calitatea îngrijirilor medicale, activitate ce consta în libera alegere a practicianului sau  stabilimentului.

Pentru cazurile urgente care necesita asistenta medicala de urgenta se acorda îngrijiri în dispensare, policlinici sau spitale la prezentarea la camera de garda ca si pâna la aparitia legii nr. 145/1997. Asistenta medicala de urgenta nu este conditionata de calitatea de asigurat.

Un alt principiu al asigurarilor sociale de sanatate, este reglementat de articolul 3 alin. l din legea nr. 145/1997, care consta în faptul ca asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale în mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale, fara a se tine cont de criterii politice, etnice, confesionale, de vârsta, sex si de stare materiala.

 

       Modele de sisteme de îngrijire de sanatate

 

Organizarea asigurarilor sociale de sanatate se realizeaza potrivit articolului 62 din legea nr. 145/1997, de catre casele de asigurari de sanatate, care sunt institutii publice autonome, nelucrative si care desfasoara activitati în domeniul asigurarii sanatatii.

În afara acestor institutii, importante atributii revin si altor organe. Statul defineste

politica generala în materie de asigurari de sanatate, legifereaza si exercita o supraveghere de ansamblu. În acest cadru, casele de asigurari de sanatate au o mare autonomie.

In cadru oricarui stat, sanatatea reprezinta valoare fundamentala atat pentru individ cat si pentru societatea din care face parte. Ea constituie premisa principala a indeplinirii rolurilor sociale de catre indivizi si o resursa importanta a dezvoltarii vietii sociale in ansamblul ei.

Boala provoaca totodata consecinte disfunctionale in activitatea grupurilor si structurilor in care sunt integrati indivizii.

Orice societate tinde sa-si valorifice sanatatea ca resursa functionala si sa-si elaboreze un program, un sistem de protectie impotriva bolii, organizat in asa fel incat sa asigure depasirea, ingrijirea si restabilirea celor afectati.

Sistemele de sanatatea au aparut sub umbrela mai larga a programelor de protectie sociala, programe elaborate incepand cu a doua jumatate al secolului al XIX-lea in tarile industrializate, sub presiunea miscarilor sociale, muncitoresti, a diferitelor ggrupari politice, a grupurilor de presiune.

Din perfectionarea si dezvoltarea acestor programe s-a ajuns la definirea conceptului de  securitate sociala. Cest concept a fost utilizat pentru prima data in legislatia S.U.A. , in Legea Securitatii Sociale(1935) si initia programe de prevenire  a riscului numai pentru batranete, moarte, handicap si somaj.

            Securitatea sociala= protectia pe care o asigura societatea pentru membrii sai printr-o serie de masuri publice, impotriva problemelor sociale cauzate de pierderea sau reducerea substantiala a veniturilor, datorita imbolnavirii, invaliditatii, batranetii si mortii. Presupune, de asemenea, si asigurarea ingrijirilor medicale si asigurarea alocatiilor pentru familiilor cu copii. Sintetizand aceste definitii, securitatea sociala reprezinta expresia solidaritatii financiare dintre indivizii unei societati.

Organizatia  Internationala  Muncii ( O.I.M.) a adoptat acest concept in 1952 stabilindu-i urmatoarele componente:

  1. – asigurarile sociale;

  2. – asistenta sociala.


         Asigurarile sociale functioneaza prin impozite si cotizatii sociale iar asistenta sociala are ca principala sarcina ajutorarea minoritatilor lipsite de resurese in numele solidaritatii umane facandu-se apel la responsabilitatea colectiva pentru a nu admite excluderea unor categorii sociale.

Proiectarea, aplicarea si evaluarea acestor sisteme de protectie sociala depind de traditiile istorice, de optiuni ideologice, de conceptii privind dezvoltarea economica, dar si de distributia raporturilor de putere si a relatiilor dintre diferite categorii sociale.

Sisteme de asigurari de sanatate

 

În Europa opereaza trei modele de sisteme de îngrijire de sanatate si anume:

modelul serviciului national de sanatate - tip Beveridge;

• modelul sistemului de asigurari sociale de sanatate - tip Bismarck;

• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.

La acestea ar mai putea fi adaugat modelul care functioneaza în S.U.A. si care este în mod practic bazat pe asigurari private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele si dezavantajele sale.

      I.    Sistemul tip Bismarck opereaza în Austria, Belgia, Franta, Olanda si Germania, sistem ce a constituit sursa de inspiratie în elaborarea sistemului actual de asigurari sociale din tara noastra.

Astfel, în tarile respective sistemul de asigurari sociale de sanatate este finantat prin contributia în general obligatorie a salariatilor si patronilor, în functie de venit sau/si prin taxe generale. Acoperirea este larga, dar acolo unde nu este obligatorie ramân categorii de populatie fara acces la prestatiile oferite de sistem. Sumele rezultate din constituirea fondurilor pentru finantarea asigurarilor de sanatate sunt dirijate spre organisme sau agenti care asigura gestiunea lor si care contracteaza cu spitalele si medicii de familie ori medicii de medicina generala serviciile ce urmeaza a fi oferite asiguratilor. Contractele cu pacientii au la baza taxa pe servicii/prestatie, iar cu spitalele se bazeaza pe bugete adesea globale.

 

În cadrul acestui sistem, performantele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe care le implica sunt cele mai mari din Europa, pentru ca si costurile administrarii sale sunt mari.

Schimbarile în sistemul de sanatate au capatat o amploare fara precedent la sfârsitul anilor '80 si începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinzând numeroase tari din Europa si America. Schimbarile urmaresc eliminarea sau reducerea disfunctiilor aparute atât în tarile democratice cu o economie de piata stabila, cât si în tarile care au avut o economie bazata pe monopolul de stat al factorilor de productie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid si de comanda.

Nemultumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de

sanatate (SIS) au fost prezente atât în masa contribuabililor si a utilizatorilor, a medicilor si institutiilor sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), cât si a autoritatilor politice si administrative.

Insatisfactiile vizau cresterea cheltuielilor pentru sanatate într-un ritm greu de suportat, fara ameliorarea substantiala a starii de sanatate, insuficienta acoperire a populatiei cu servicii, absenta unor mecanisme eficiente de asigurare a calitatii, volumul exagerat de munca zilnica, insuficienta elementelor de stimulare, ineficienta manageriala etc.

         Avantaje:

-          transparenta mai mare a contributiilor si beneficiilor sistemului pentru cetateni;

-          gradul inalt de acoperire a populatiei cu servicii medicale;

-          finantarea sistemului medical este legata de nivelul veniturilor;

-          izolarea finantarilor de schimbarile politice.

         Dezavantaje:

-          reducerea bazei de contribuabili in perioada de recesiune economica;

-          finantarea este puternic legata de gradul de ocupare al fortei de munca;

-          costuri mari pentru agentii economici.

 

 II.       Sistemul de asigurari de sanatate de tip Beveridge apare dupa al doilea razboi mondial si a fost fondat de William Beveridge in Anglia.

In Raportul Asigurarilor Sociale si Serviciilor Auxiliare prezentat in camera Comunelor in 1942, Beveridge considera ca orice sistem de asigurari sociale trebuie sa se bazeze pe 3 elemente:

1.- alocatii pentru copii;

2.- serviciu national de sanatate;

3.-  asigurarea de catre guvern a fortei de munca si prevenirea somajului in masa.

Sistemul national de sanatate bazat pe finantarea centrala- Beveridge – este aplicat in tari ca Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, etc. Fondurile necesare sanatatii sunt colecate prin intermediul fiscal existent in fiecare tara. Gradul de echitate depinde de modalitatea de impozitare aleasa: atunci cand impozitele sunt in progres ele sunt progresive in raport direct cu cresterea veniturilor. Sumele alocate asistentei medicale sunt stabilite de Parlament. Plata medicilor, in sistem Beveridge, are la baza fie capitatia( plata in functie de numarul de pacienti inscrisi pe lista), fie salariul pentru medicul de spital.

Acest sistem de asigurare de sanatatea are atat avantaje cat si dezavantaje.

Avantaje:

-          echitatea in finantare;

-           acoperirea larga cu servicii medicale;

-          posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale.

           Dezavantaje:

-          lipsa participarii individului la deciziile de finantare;

-          lipsa transparentei in finantarea unor costuri pentru servicii medicale aditionale;

-          posibilitatea fectarii finantarii sistemului medical de deciziile politice.

 

III.    Modelul sistemului de sanatate de tip Semasko se bazeaza pe centralizarea resurselor banesti de catre Ministerul Sanatatii. Acest sistem functioneaza in tari ca Rusia si Slovacia si a fost foarte eficient pe timpul razboaielor deorece permitea o mai buna supraveghere a fondurilor alocate sanatatii de catre stat. Sistemul de tip Semasko este prin excelenta un sistem sanitar socialist bazat pe planificarea centralizata birocratic si pe accesul la ingrijire al tuturor cetatenilor .

         Nu exista in nici o tara sisteme „pure” , cu un singur mecanism de finantare , ci un model predominant alaturi de care pot fi intalnite in proportii diferite toate celelalte.

Toate sistemele medicale din lume se confrunta cu o serie de probleme:

-          gresita alocare a resurselor financiare;

-          inechitatea accesului la serviciile medicale;

-          ineficienta cheltuirii fondurilor destinate sanatatii;

-          cresterea exploziva a costurior asistentei medicale.

Principalele criterii in functie de care pot fi evaluate diferitele sisteme de sanatate sunt:

-          echitatea in finantare;

-          gama serviciilor pe care le acopera;

-          gradul de acoperire al populatiei;

-          eficienta;

-          transparenta;

-          libertatea de alegere;

-          accesibilitatea;

-          stabilirea formei de finantare.

 

  IV.   Sistemul asigurarilor private de sanatate este preponderent in S.U.A., Thailanda, Africa de Sud, Filipine, nepal si a constituit exceptia in tarile occidentale europene.

Organizarea politica a S.U.A. a fost preocupata indirect de problema sanatatii, prestarii de servicii medicale si de sistemul sanitar, in general considerand ca sistemul particular si mecanismele pietei pot functiona mai bine, cu cheltuieli mai mici si beneficii mai mari, fara presiune birocratica.

        Ingrijirea medicala este un bun de consum pe care indivizii il cumpara daca au posibilitati financiare, iar societatea nu datoreaza nimanui ingrijire medicala.

Politicile sociale din S.U.A. sunt un amestec de voluntarism si liberalism. Voluntarismul presupune responsabilitatea familiala si a propriei persoane pentru bunastare, iar liberalismul promoveaza unele politici sociale centrate pe intampinarea unor nevoi, mai ales, cele ale saracilor.

Politicile sociale „universale” cu privire la sistemul de invatamant, securitate sociala sunt percepute pozitiv, pe cand programele destinate saracilor sunt percepute negativ. Protectia sociala ar crea o mentalitate de „asistat”, lenes si dependent social.

 Inainte de cel de-al doilea razboi mondial, ingrijirile spitaliere in S.U.A. erau oferite exclusiv contracost. In perioada postbelica a fost intemeiat sistemul asigurarilor particulare- Blue Cross si Blue Shield care constau in contracte incheiate intre institutele de asigurari si patronii intreprinderilor. Persoanele cu venituri reduse sau cele care nu faceau parte din campul muncii nu beneficiau de acest sistem.

Singurele programe de anvergura sunt cele create de administratia Kennedy si Johnson in anii 1960 prin care au luat fiinta 2 sisteme nationale de asigurare medicala:

  1. Medicaid-1965 - destinat persoanelor cu venituri reduse;

  2. - Medicare-1965- program national de asigurari de baza a spitalizarii  pentru persoane de peste 65 de ani .

No comments:

Post a Comment