Competenta 1 : Identifica infrastructura psihicului uman.

SUPORT DE CURS - PSIHOLOGIE GENERALA

 

 

Competenta 1 : Identifica infrastructura psihicului uman

 

1. 1.      OBIECTUL PSIHOLOGIEI

 

Psihologia ca ştiinţă independentă s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de

naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea la Leipzig de către savantul german, Wilhelm

Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.

Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi

speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se

operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii.

Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu definirea şi circumscrierea

obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect –

psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că, în

realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a psihicului uman nu a fost câtuşi

de puţin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi

anume:

a)       orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care susţinea că obiectul

psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente);

b)       orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii psihice a omului

este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de preocupare

al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud);

c)    orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate psihologică o constituie

reacţiile externe de răspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi,

ca atare, obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de

savantul american J. B. Watson, 1912/1913).

În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care se bazau orientările

menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de „psihic uman” este mai largă decât sfera

noţiunii de „conştiinţă”, ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente:

inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând domeniul de studiu al

psihologiei.

Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv (comportamental)

extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se mai opun ca entităţi antagonice

ireductibile; dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida

principiului unităţii „conştiinţă-activitate”.

 

Definitie :  Psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu ajutorul unor metode

obiective specifice, organizarea psihocomportamentală sub aspectul determinismului,

mecanismelor şi legilor devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea

contradictorie a individualului, particularului şi generalului, universalului. Această definiţie

stabileşte în mod real sfera de cuprindere a domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările

existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană.

Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală care ne oferă tabloul global al

organizării psihocomportamentale a omului normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex,

context socio-cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-diferenţială, care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex, mediu socio-cultural, activitate profesională,

nivel de dezvoltare, natura deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi adezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comercială şi economic,psihologiasocială,psihologia medicală, psihopatologia etc.

 

1. 2.       PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

 

Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de un set de principii

metodologice generale care să asigure coordonatele de referinţă ale analizei şi interpretării

fenomenelor concrete. Esenţiale sunt următoarele principii:

a. pr. determinismului (extern);

b. pr. relaţionării neuro-psihice;

c. pr. reflectării şi modelării informaţionale;

d. pr. acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate;

e. pr. genetic şi al istorismului;

f. pr. sistemicităţii.

 

a.   Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei şi explicării psihicului

pe baza unor condiţii şi cauze reale obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea

asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi grade

de complexitate.

În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu un determinism mijlocit.

Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul extern se refractă şi se modifică de stările şi

condiţiile interne ale subiectului. Ca urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şi reacţia de

răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce în

mod necondiţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns, ci numai cu

o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şi o altă reacţie sau chiar să

nu răspundă deloc, în funcţie de starea lui psihofiziologică internă la momentul respectiv.

Astfel conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera

unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.

Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determinativi externi, pentru

psihicul şi comportamentul uman, rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul

determinismului luând forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istoricoculturale.

Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul

socializat, care se naşte, trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social.

 

b)   Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul său,

inclusiv forma lui superioară de manifestare – conştiinţa umană – să fie considerat şi definit

ca funcţie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de

la cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind mediat de procese fiziologice

nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.).

Creierul însă nu generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea simplei

structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării, prelucrării şi interpretării

stimulilor din afara sa. Din principiul relaţionării neuro-psihice, derivă mai departe principiul

unităţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu

se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologice

specifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează

psihologicul; psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative proprii, devenind

ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai proceselor

psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin fenomenelor substanţial-energetice obiective). Pe

măsură ce structura psihică a individului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o

relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă asupra stării

generale a organismului – influenţa psihosomatică, care face posibile sugestia, autosugestia şi

psihoterapia.

 

1. Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza înţelegerii naturii existenţial sau a statutului ontologic al psihicului. El ne răspunde, aşadar, la întrebarea „în ce formă sau modalitate există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă particulară de reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările, noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt în sine modele informaţionale interne ale lucrurilor, fenomnelor şi situaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex, caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane.

 

1.  Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne obligă să recunoaştem

interdependenţa legică dintre planul comportamental extern şi planul subiectiv intern. Forma

primordială de manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a

copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare treptată, stadială, schemele

de organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de descompunere, de comparare

(măsurare), de grupare, de asamblare etc. devin matrici ale structurării operaţiilor mentale,

care dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la suport obiectual

sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.

Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne ale conştiinţei devin

premisă şi factor reglator al acţiunii externe, condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide

astfel circuitul acţiune conştiinţă acţiune.

 

e)   Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu trebuie considerat ca un dat

sau ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul

său, cât şi diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic, istoric şi în plan

individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în

fiecare stadiu trebuie să constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice.

Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se suprapună cu traiectoria

dinamicii organismului, punând în evidenţă trei mari segmente: segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc procesele de dezvoltare,consolidare, maturizare, segmentul optimumului funcţional, în cadrul căruia toate componentele sistemului se menţin la valori ridicate,

şi segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează efectele entropice, de

regresie şi dezorganizare.

 

f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigenţelor

metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau

ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale cărui

componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele,

condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare este atât de puternică, încât generează

acea calitate emergentă a unităţii supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular se

imprimă pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte. Abordarea

sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe principiul descompunerii –

recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.

 

1. 3.      NATURA PSIHICULUI UMAN

 

3.1. Noţiunea de psihic. Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt concept a cărui

definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a

produs scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihicul determinaţiilor

şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale,

extramateriale, transcendentale.

Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii materialiste, considerând

psihicul ca fenomen natural, care se individualizează prin atribute calitative specifice,

ireductibile la atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o serie de

raportări corelate, şi anume:

a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existenţială de formă

subiectivă, ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor

animale, bazată pe semnalizare-designare-reprezentare;

b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezultă statutul lui de funcţie

specifică a creierului realizată în cadrul comunicării informaţionale a individului cu lumea

externă;

c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal, din care

decurge statutul său de formă specifică, calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul

instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului.

 

3.2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă, filogenetică, psihismul nu

reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de trepte, distanţate unele de altele,

după gradul de diferenţiere şi complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care

se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o ocupă psihicul uman. Putem astfel

afirma că principala caracteristică a psihicului uman, constă în aceea că el este forma cea mai

înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nouă.

Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezidă în

diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale cognitive, a capacităţii

de înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.),

precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul devenind cel mai

perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informaţiei). La om, psihicul se

realizează şi în forma conştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a doi factori

esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului uman şi

b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural.

 

3.3 Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem, de

pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem

informaţional-energetic, deci nonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice

(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi probabiliste. De asemenea, se

include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback

negativ (de stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi

de dezvoltare), feedthrought (de mediere şi de transfer), feedbefore (de prospectareanticipare).

Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă

interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient, subsistemul subconştient sau

preconştient şi subsistemul conştient.

         Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul tendinţelor,

pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi

conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită, ansamblul

experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii, asimilate şi interiorizate

în primii cinci ani de viaţă.

        Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile informaţional-cognitive

şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără controlul

conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră

succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în subconştient se

includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.

       Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge

organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea sa se

bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a

scopurilor), al planificării, al realităţii.

Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii, percepţii,

reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-afective, structuri motivaţionale (trebuinţe,

interese, idealuri etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le

putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este

mediată e limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive.

Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric, subsistemul

conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte,

se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă

parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istorică a

generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii, de la un individ la altul.

De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomportamentale a unei persoane,

elementul de referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient.

Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele mai ridicate

funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformre a realităţii imediate,

de creare a unei realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şi de

reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială.

Interacţiunea dintre cele tei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un

caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra

subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra

subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie

finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la

momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şi

imprevizibilitatea comportamentelor umane.

 

4.  PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE A INFORMATIILOR

Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un minimum de „date” şi

„informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea,

despre legităţile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea externă şi

utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiunilor instrumentale

reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul omului, această funcţie se va

realiza prin intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia, percepţia,

reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.

 

4.1. Senzaţia

Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor despre

proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici.

Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe care le reflectă, senzaţia

se realizează într-o mare diversitate de modalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor

care ne furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile,

senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative; b) categoria

senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele motorii ale

membrelor, capului şi trunchiului (propriocepţia); c) categoria senzaţiilor care ne furnizează

informaţii despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului (interocepţia).

Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt: integritatea structuralfuncţională

a analizatorului şi acţiunea stimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să

fie cel puţin egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective).

Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi principale: modalitatea

(calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv.

a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta selectiv anumite însuşiri ale

stimulului specific (de pildă, în cazul senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul

cromatic; în cazul senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).

b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia încărcătura energetică

sau forţa de acţiune a stimulului specific.

c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de

acţiune a stimulului. Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu declanşarea acţiunii

stimulului specific, ci cu o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici

nu dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului continuând câteva miimi de secunde şi

după aceea – efectul de urmă sau imaginea consecutivă.

d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o anumită trăire emoţională

– plăcută sau neplăcută, agreabilă sau dezagreabilă.

 

 

 

 

IMPORTANTA SENZATIILOR PENTRU VIATA PSIHICA:

 

Toate informatiile despre lume vin catre noi prin intermediul simturilor noastre. Simturile noastre sunt cele care ne furnizeaza informatiile de care avem nevoie pentru a interpreta evenimentele si a anticipa viitorul. Ele ne fac sa simtim placere sau durere. Ele ne avertizeaza asupra eventualelor pericole si ne ajuta in orientarea in mediul ambient.

 

4.2.Percepţia

 

Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei

extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se

constituie prin articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum

susţinea şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model informaţional

complex, care ne raportează la obiect ca întreg,în identitatea lui individuală sau categorială

specifică. A percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce esteaceasta?”

Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce

stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător, percepţia presupune o

implicare mai activă a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare,

căutare, selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definiea percepţiei ca reflectare nemijlocită

sau imediată este improprie, ea fiind mediată în realitate de operaţiile succesive ale

subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat

existenţa următoarelor faze: a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimulului şi

încadrarea lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în desprinderea stimulului din

contextul celorlalţi; c) identificarea, care se concretizează în integrarea finală a modelului

informaţional al stimulului şi în elaborarea răspunsului „este x”; d) interpretarea, în cadrul

căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în relaţie cu scopul activităţii

subiectului. După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii monomodale (ex. percepţia

vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale, care au la bază

interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe

genuri de însuşiri ale obiectului.

În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ: percepţia spaţiului (formă,

volum, distanţă, poziţie), percepţia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepţia

mişcării (direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia muzicii (raporturi de

înălţime, linie melodică, structură armonică).

 

 

4.3.         Reprezentarea

 

Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care

acţionează hic et nunc asupra organelor noastre de simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă

informaţii despre un obiect sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în

organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini

ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva în trecut şi ale căror modele informaţionale au

fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi lungă durată).

Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a) procesul de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa lui şi b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată. Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice, amalgamate sau una intenţionată, voluntară, imaginile succedându-se într-o ordine logică şi fiind subordinate unui scop. Produsul poate fi caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi reprezentări pasive  sau sterse;

b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se

suprapună peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare (în principiu,

imaginea-reprezentare este mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă);

1. c.       relevanţa sau semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se

selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului, şi

reprezentări derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative (de regulă, reprezentarea

reflectă în mai mare măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia);

1. d.      gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte

concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit obiect, etc.) şi reprezentări

generale, care reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în

general, de om, în general, de copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad

de generalitate mai înalt decât perceptul;

e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că elementele inormaţionale constitutive ale imaginii-reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii;

f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de

dimensiuni (însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii simultane.

 

 

4.4.         Gândirea

 

In cadrul intelectului si chiar al intregului S.P.U. , gandirea ocupa locul central, ea facand posibila relationarea tuturor celorlalte elemente ale psihicului.

Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ

cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului,

esenţialului şi necesarului din realitatea externă.

Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic et nunc, gândirea se

organizează ca activitate intelectuală multifazică, întinzându-se pe toate cele trei coordonate

temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente

şi stări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica

prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina

(prevedea) starea lui în viitor.

Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării, predicţiei, anticipării,

teoretizării.

Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă complexitate, gândirea

poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-operaţional,

structural-informaţional.

Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea intelectuală discursivă

de prelucrare criterial-logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie, în vederea

înţelegerii, explicării şi interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării

diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte şi planuri de

activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de acţiune.

Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sistem ordonat de operaţii

sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare

finală (scop) (A*), ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie.

În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită organizare dinamică internă,

în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de operaţii: generale şi particulare

(specifice).

Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, concretizarea.

         Analiza constă în descompunerea pe plan mintal, a obiectului în părţi componente pentru dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză); abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi

lăsarea în afară a celor neesenţiale, secundare; generalizarea este operaţia de extindere a unor

însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă;

concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi

interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare.

Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se utilizează în interiorul

diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, sociologie etc.

Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor constructe ideale,

simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi reversibil, în sensul că pentru orice

transformare există una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau

starea iniţială.

Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie definită ca un sistem de

noţiuni noi, organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz

unitatea structurală a bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesenţiale,

desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene, şi ştiinţifice, reflectând

însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se

delimitează: noţiuni individuale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat, noţiuni

particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte şi noţiuni generale, categoriale

care cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor

(ex. noţiunea de „existenţă”.

Un nivel superior la integrare a conţinuturilor informaţionale (respectiv, a noţiunilor)

este judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva suportând testul adevărului. Orice

judecată este adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii.

La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se integrează în structuri

informaţionale şi mai complexe de tipul raţionamentelor. În raţionament se surprinde

discursivitatea gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit

rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi.

Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă, în care, pornindu-se de

la judecăţi individuale, particulare se ajunge la o concluzie generală, deductivă, în care se

porneşte de la general, particular şi se merge spre particular, individual, şi analogică, în care

se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă, asemănările, ceea ce au în comun.

 

 

        Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi informaţional,

îmbrăcând mai multe forme: a) în plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2)

gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă.

Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de

operaţii (transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are un

caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare, succesiunea de operaţii la

găsirea soluţiei corecte; gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente, de

date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul

informaţional); gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi

ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul

informaţional).

b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-concretă şi 2) gândirea

simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-concretă se caracterizează prin predominarea codificării

figural-imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv;

gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării informaţionale şi

prin detaşarea de suportul perceptiv.

 

 

4.5.         IMAGINAŢIA

 

Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginaţia

este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a informaţiei.

Pe de o parte, ea vine, în continuarea reprezentării, bazându-se pe memorie, pe de altă

parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o poziţie

aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului.

Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente:

1) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară,

fie crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul;

2) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei,

realizându-se combinări, amplificări, reordonări, etc.;

3) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final;

4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor

elaborate. Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune globală a

personalităţii.

 

Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai multe forme, diferenţierea

făcându-se după natura produsului şi după domeniul de aplicaţie. După primul criteriu, se

delimitează: 1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare; după cel de-al doilea

criteriu, distingem: 1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică); 2) imaginaţia tehnică,

exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor

şi proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginaţia arhitecturalconstructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii; 5) imaginaţia

managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere

şi administrar

 

4.6.         MEMORIA

 

Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare, păstrare, reorganizare şi reactualizare.

Ea conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp, şi asigură transformarea

necunoscutului în cunoscut.

Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii parametri:

1. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu atât mai bine);

2. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere (prezentare);

3. Trăinicia păstrării materialului memorat;

4. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii;

5. Completitudinea reproducerii;

6. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă, cu atât mai bine).

Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularităţile individuale

şi stările subiective de moment), cât şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de

prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvat asupra acestor

factori, memoria poate fi îmbunătăţită.

 

         Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri

integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar, se

disting: 1) memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi

reactualiza un fapt, o informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a

scopului); după gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază: 1) memoria mecanică

şi 2) memoria logică; după durata păstrării celor achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria

de scurtă durată, pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2) memoria de

lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu durata vieţii individului;

după conţinut, se delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se

achiziţionează, se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre

noi înşine, 2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe

emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în dispoziţia generală de fond, 3)

memoria motivaţională, legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor

secundare, dobândite; 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor

mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia; după canalele senzoriale

implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei, se diferenţiază: 1) memoria vizuală, 2)

memoria auditivă, 3) memoria tactilă, 4) memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6)

memoria kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem trecutul în

actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie admisă existenţa şi

a unei memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi

acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maximal dezvoltată

la om face posibilă programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea comportamentului.

        Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul

de actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o

latură pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm

de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora

mai importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al

conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei

activităţi.

Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se

produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără sens (ex. silabe, cuvinte fără

înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui

material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat şi organizat

logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru

noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu acţionează ca o fatalitte

decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea poate fi ţinută sub control,

determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului negativ al

uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe care le apreciem ca

fiind importante şi necesare în activitatea noastră viitoare.

 

5.  PROCESELE DE ENERGIZARE,POTENŢARE, DIRECŢIONARE A COMPORTAMENTULui

 

Dacă din procesele cognitive omul reuşeşte să diferenţieze, să identifice, să interpreteze,

să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său, prin procesele de energizare, potenţare şi direcţionare el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice. În categria acestor procese include motivaţia şi afectivitatea.

 

5.1.         Motivaţia

 

Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de

„entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi deficitele care apar în cadrul

diferitelor componente ale sistemului personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în

direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia reprezintă, aşadar,

forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferindu-ne caracterul de fiinţe

active şi relativ autonome.

Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională, iar motivaţia

devine o lege generală de organizare a comportamentului.

Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta exprimă nevoia

puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer, odihnă, mişcare, adăpost, informaţie,

frumos etc. Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale

echilibrului psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează cele mai

puternice motive sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele umane se împart în două grupe

mari: primare sau înnăscute (aici intrând, în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice)

şi secundare sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice,

trebuinţele religioase, trebuinţele morale).

Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit „piramida

trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care

în ordine, de jos în sus, sunt următoarele:

I trebuinţe biologice II trebuinţe de securitate III trebuinţe de afiliere socială

IV trebuinţele Eului V trebuinţe de autorealizare VI trebuinţe de cunoaştere VII

trebuinţe estetice VIII trebuinţe de concordanţă.

Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii: 1) o trebuinţă este

cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu satisfăcută; 2) o trebuinţă nu apare ca motiv

decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a

unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţa respectivă se situează mai aproape de

baza piramidei; 4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o

trebuinţă o dată satisfăcută se retrage lăsând locul alteia.

Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte două

componente: interesele şi idealurile. Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relativ

stabilă cu diferite aspecte ale realităţii şi domenii de activitate; idealurile reprezintă forţa de

proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei personalităţi.

După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot fi împărţite în

pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi

menţinerea proceselor de dezvoltare, şi negative, care determină degradări şi tulburări serioase

ale tabloului psihocomportamental (ex. trebuinţe de alcool, trebuinţe de droguri etc.).

Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o anumită intensitate

optimă – optimum motivaţional. În principiu, activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin

conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinut

reclamă o stare de motivaţie mai slabă.

 

         Motivatia este motorul vietii noastre psihice intrucat tot ceea ce intreprindem este provocat de componentele motivatiei.

 

5.2.          Afectivitatea

 

Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un an ansamblu de structuri

specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne

(stările proprii de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele,

persoanele din jur).

Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi:

1) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ –

tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);

2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională;

aceasta poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);

3) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă,

sentimentele sunt de durată lungă);

4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp:

iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire);

5) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de

semn opus, pozitiv şi negativ, ex. gelozia).

Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi

emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale).

După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple (tonul emoţional care

acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă organică, stările de afect), emoţiile

complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare

etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară a vieţii noastre

psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie de

semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume,

să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau, dimpotrivă,

să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar

deveni cenuşie, omul a fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la

stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la celelalte persoane

din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive,

de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem

şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi.

Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca şi motivaţia,

desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la

fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată

introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o

posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii.

De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii trăirilor

emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea.

Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului, de

individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană

emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă să-şi

controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timidităţii, după cum şi

invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în

împrejurări de viaţă dure, dramatice poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la acţiunea

factorilor afectogeni.

 

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

 

Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este aceea de a comunica,

adică, de a emite către cei din jur anumite mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a

recepţiona de la aceştia mesajele lor.

Această capacitate are premise şi mecanisme naturale, neurofiziologice, şi este modelată

şi structurată socio-cultural.

Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb

în general, sub influenţa teoriei informaţiei şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi

psihologie, sfera lui se limitează la procesele de emitere, transmitere şi receptare a mesajelor

informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o persoană umană şi computer

sau altă maşină, o persoană umană şi un animal.

După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumană este de două feluri:

nonverbală şi verbală.

        Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme: comunicarea prin corp

(ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică, mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul

de organizare a ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi intergrupale în diferite situaţii),

comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema).

        Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli

gramaticale – elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul.

Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel individual; limba este o

categorie socio-istorică, fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei

colectivităţi. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru

codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice,

semantice şi sintactice). În raport cu indivizii concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un

dat obiectiv, pe care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument de

comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, şi organizarea lui

va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta.

Structura psihologică a limbajului include trei componente principale: componenta

fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta semantică.

Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi consoane) care

formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă

sunetelor articulate, obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor. În măsura în care limbajul

realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine suportul substanţial-energetic

indispensabil de obiectivare şi codicare a lor.

Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi regulilor de formare

a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura informaţională

pe care o poartă să poate fi uşor şi corect decodificată.

Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre

cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor, lucrurilor, fiinţelor fenomenelor, relaţiilor, etc.

din jurul nostru. Legătura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un construct

conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare condiţionată. Rodânduse

şi consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea legătură devine atât de

puternică, încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu cealaltă devin

organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.

În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei reţele ierarhizate,

cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone

concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru

individual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele cele mai familiare, cu

frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene; b) zona secundară, în care

se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în

procesul comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai puţin cunoscute

şi rar folosite în comunicarea obişnuită.

Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare măsură competenţa

lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zona

centrală are o arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de

competenţă verbală este mai înalt, şi invers.

Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc important în diagnosticul

inteligenţei şi al profilului personalităţii.

În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa verbală şi performanţa

verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă, cea de a două este o capacitate în act. În

legătură cu cea dintâi sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste susţinută de

N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată de J. Piaget.

O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii ereditate x mediu şi al

dublei condiţionări. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi gramaticale sunt întegral înnăscute, condiţiile de mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă, după cum nici invers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare,indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului.

 

          Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare şi

codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită – conduita verbală – limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe forme. O primă diferenţiere se produce după natura componentei fizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern, utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine însuşi.

O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern), delimitându-se:

monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur sens – de la emiţător la receptor

(auditoriu), şi dialogul, comunicarea se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul

schimbându-şi succesiv locurile.

 

        Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal îndeplineşte mai multe

funcţii în viaţa individuală şi socială. Există însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale

între autori în clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm, vom regăsi

următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de cunoaştere (cuvântul este un

instrument de extragere, organizare şi prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul

influenţează desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a

comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv).

 

6. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA

 

6.1.           ATENŢIA

 

Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost puternic controversată: din element central în psihologia introspecţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea, s-a discutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitate sau o condiţie facilitatoare.

Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea atenţiei trebuie să fie aceea

că ea nu posedă un conţinut informaţional propriu; cea de a doua constatare trebuie să fie

aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele

comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se desprinde concluzia că

termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism psihic de reglare.

Astfel, atenţia este mecanismul psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orientează

selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi activitatea motorie externă,

creându-se condiţii psihofiziologice optime de finalizare.

Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care: au valori diferite la diferite

persoane, ceea ce face necesară testarea şi evaluarea ei.

Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi măsurate sunt:

1)      concentrarea, care exprimă gradul de activare şi intensitatea focalizării conştiinţei şi

controlului voluntar în cadrul percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2)  distributivitatea, care constă în

concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a două sau mai multor

obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de

concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are

influenţă puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale; 4)

mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei concentrări în concordanţă

cu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea

– stagnarea atenţiei într-un punct.

În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele: fiziologice şi psihofiziologice.

Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent şi pe raporturile de

inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan comportamental

reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă şi selectivă a dominantelor

funcţionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele

neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului, dependenţa sau

independenţa de câmp, respectiv, introversia şi extraversia., forţa voinţei, autocomanda şi

autostimularea verbală.

 

6.2.         Voinţa

 

Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului

psihocomportamental, care în forma sa completă, este proprie omului şi se împleteşte strâns

cu dezvoltarea funcţiilor conştiinţei.

Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional al reglajului voluntar

sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă faţă încă din

primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor

nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese, motivaţia,

rezistenţa la tentaţii.

Rezultă atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune şi nu este nici o

forţă spirituală pură, ci o construcţie psihofiziologică complexă, care se dezvoltă treptat în

ontogeneză în contextul activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite

grade de dificultate.

O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să depăşim atât teoria

liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă primordială, situată în afara oricărui

determinism, cât şi teoria fatalistă, a destinului implacabil, care consideră acţiunile voluntare

ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză, sau ambiental, ca

în behaviorism.

Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului uman atributul

autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul sustragerii acţiunii unor factori

extravoliţionali, ci în sensul libertăţii de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde

cu principiul necesităţii obiective.

Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând în evidenţă câteva

verigi, şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şi formularea scopului, 2) analiza şi lupta

motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care

trebuie supuse evaluării comparative); 3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi

instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”, „Vreau să acţionez aşa”;

4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care

pot apare pe traiectoria acţiunii); 5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei feedback de

validare sau de corecţie. Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului

supraordonat al personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de trăsături generale,

precum: 1) forţa sau tăria, care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susţină

pentru învingerea obstacolelor interne sau externe; 2) perseverenţa, care constă în menţinerea

sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii; 3) consecvenţa, care reprezintă

rezistenţa liniei de conduită adoptate la influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre

vorbe şi fapte; 4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine hotărârea

luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui; 5) independenţa, care

reprezintă capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de

acţiune, fără a apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism intern al

subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-o situaţie sau alta.

 

 

Competenta 2 : Evidentiaza structura integratoare a mecanismelor psihice

 

CONCEPTUL DE PERSONALITATEA

 

1. Precizări terminologice

 

În psihologie, ca de altfel, şi în celelalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele mai multe ori ca sinonime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai atentă, cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite.

Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este determinată

biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a oricărui organism

viu – plantă sau animal.

Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan

biologic. El desemnează individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţionl dat, aşa

cum este perceput de cei din jur.

Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică, filosofie de atributul

valorii; în psihologie el se ia într-o accepţiune diferită, ca desemnând modul şi gradul de

integrare şi ierarhizare sistemică a comportamentelor biologice, psihice şi socioculturale la

omul normal considerat într-un mediu social concret.

Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, personalitatea este un concept

integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv

pe cele de psihic, conştiinţă, comportament.

Din punct de vedere ontologic, pesonalitatea reprezintă o realitate complexă, care face

obiect de studiu pentru biologia umană, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi

filosofie.

Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor mediate

psihic, ale acestei realităţi.

 

1. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie

 

De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică

(deceniul al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari controverse, ceea ce a facut să

apară un număr foarte mare de definiţii: în 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100

formulări diferite, iar la începutul deceniului al IX lea, numărul acestora depăşea 150.

Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a definiţiilor existente,

el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin efect extern; 2) definiţii prin structură internă

şi 3) definiţii pozitiviste.

Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea: „Personalitatea este

unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific

şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.

În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante: 1) modelul analitic al

trăsăturilor; 2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori, numeric mai puţin şi mai

riguros definibili); 3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic

(temperamentul) blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile),

blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-Five, care pune la

baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată capacitatea de orientare a

persoanei către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include

diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere); conştiinciozitatea

(vizează, modul concret al individului de a aborda sarcinile, activităţile, problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea emoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile structurii emoţionale); cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale funcţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă).

Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu elaborate la

vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la maturitate.

În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod specific:

generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel”) particularul („În anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”).

În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul clasificărilor tipologice.

Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria de cuprindere:

criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau: personalităţi

flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi integre şi personalităţi

coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi înalt productive şi eficiente, personalităţi medii,

personalităţi slab productive şi eficiente); criterii de organizare internă (personalităţi mature şi

armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate, personalităţi imature etc.).

 

1. 3.           Subsistemele Personalitatii

 

1. a.      TEMPERAMENTUL

Temperamentul este latura energetica si dinamica a personalitatii; este preponderent innascut.  A cunoaste intocmai trasaturile unui om este un demers foarte complex. In sprijinul intelegerii, acestora se pot observa aspecte legate de infatisare, de expresiile fetei, apoi se observa gradul de activism, rapiditatea cu care actioneaza la stimularile externe, implicarea in sarcini care prezinta un efort sustinut, modul cum se reactioneaza fata de semenii sai.

Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea umana se structureaza in jurul unor caracteristici dominante, atat innascute cat si dobandite. Atunci cand ne referim la cele preponderent ereditare vorbim despre temperament, iar cand ne referim la cele construite sociocultural, despre caracter. Intre cele doua notiuni se fac adesea confuzii, mai ales ca in ansamblul personalitatii acestea se regasesc in interdependenta.

Dupa S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetica a personalitatii. Plasandu-se pe o pozitie bazala, temperamentul se manifesta ca nivel energetic, ca mod de descarcare si acumulare a energiei( de unde calificarile de energic, rezistent, exploziv sau opusele lor) si prin dinamica (iute, lent, mobil, rigid).G. Allport arata ca temperamentul vizeaza fenomene caracteristice unui individ, reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor. De asemenea, el implica dispozitia sa afectiva persistenta. Afectivitatea este un parametru important in conturarea temperamentului, descriindu-l prin identificarea tonusului afectiv, a stabilitatii si profunzimii trairilor. Particularitatile temperamentale se constituie ca urmare a activitatii nervoase superioare. Se presupune ca temperamentul nu se schimba in mod radicalin timpul vietii. Totusi, se vorbeste de o evolutie temperamentala, prin influentele pe care personalitatea le sufera, in ansamblul ei. Dezvoltarea unor aptitudini, dobandirea unor variate deprinderi, fomaea unor trasaturi de caracter, bine articulate educational, mascheaza adesea determinatiile temperamentale. Temperamentul nu este expresia unui tip constitutional, ci fondul biotipologic de la care se porneste in elaborarea caracterului.

Tipuri de temperament:

Exista tot atatea tipuri de temperament cati oameni exista. Temperamentul fiecaruia este un fapt singular, in masura in care fiecare om este unic. Din negesitati de cunoastere s-au facut adesea comparatii si diferentieri intre diversele aspecte temperamentale ale oamenilor, chiar clasificari, ceea ce a condus la variate tipologii.

Inca din antichitate, medicii greci Hippocrate si Galenus  distingeau patru temperamente fundamentale: coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic. Acestea rezultau din amestecarea celor patru umori ( substante fluide) din organism: bila galbena, sangele, flegma si bila neagra. S-au stabilit corespondente cu elementele fundamentale, aerul, apa, focul si pamantul, ba chiar si cu anotimpurile.                    Astfel:

• Colericul este determinat de bila galbena, reprezentat de foc, plin de caldura si mistuitor ca vara.


• Sangvinicul se distinge prin predominarea sangelui, este asociat aerului, este violent si nestabil ca primavara.


• Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea iernii.


• Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant si toamna

Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase, si trasaturi negative, dezavantajoase pentru individ. Un tip de temperament nu poate fi preferat altuia dupa vreun criteriu care sa-l prezinte mai bun.

Descrierea trasaturilor temperamentului:

• Coleric: pozitive: vointa accentuata, procese afective intense, bogatia si intensitatea reactiilor, pasionalitatea; negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trairilor.


• Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate accentuata, dinamism; negative: fluctuatia si inegalitatea trairilor, multumirea de sine, superficialitate, sugestibilitate, inconstanta.


• Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta, echilibru; negative: reactivitate redusa, adaptabilitate dificila, monotonie afectiva, inclinatia spre stereotipie.


• Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta, perseverenta, responsabilitate si simt al datoriei; negative: adabtabilitate si mobilitate redusa, predispozitii inspre anxietate, neincredere in sine si pesimism.

Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale in functie de orientarea preponderenta inspre lume sau inspre sine, delimitand astfel extrovertitul si introvertitul.

• Extrovertitul: este animat de interesul pentru lumea exterioara, pentru persoane si obiecte, este sociabil, comunicativ, cu initiativa.Are un deosebit simt practic si se adapteaza usor unornoi conditii de viata.


• Introvertitul: isi canalizeaza energia spre propriile idei, spre lumea sa launtrica, construindu-si un bogat univers interior. Dispune de o buna atentie interioara, gandire abstracta si profunda, hotarare, manifestand tendinte de izolare si anxietate. Introvertitul nu cultiva relatiile sociale, este o fire contemplativam, rezervata, lipsita de incredere de sine.


• Intermediar: intre cele doua categorii este ambivertul, care imprumuta caracteristici si de la extrovertit si de la introvertit.

Concluzii:

1. Temperamentul este iinascut , mentinandu-se , in linii mari, pe tot parcursul vietii.

2. Temperamental este neutru din punct de vedere valoric ( nu are valoare) , ceea ce inseamna ca nici un temperament nu poate fi considerat mai  bun sau mai rau decat celalalte.

3. Temperamentul este rareori in stare pura.

 

1. b.     CARACTERUL

 

Caracterul  reprezinta  latura relational-valorica a personalitatii .
         In sens larg, caracterul este un mod de a fi, un asamblu de particularitati psihoindividuale ce apar ca trasaturi ale unui "portret" psihic global .In sens restrans si specific, caracterul reuneste insusiri sau particularitati privind relatiile pe carele intretine subiectul cu lumea si valorile dupa care el se conduce.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezinta latura relationala si valorica, este in principal un ansamblu de atitudini-valori. In timp ce temperamentul este neutral, din punct de vedere al continutului, sociomoral, al semnificatiei umaniste, caracterul se defineste, in principal, prin valorile dupa care subiectul se calauzeste, prin raporturile pe care le intretine cu lumea si cu propria fiinta.
Caracterul este o formatiune superioara la structurarea caruia contribuie trebuintele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiratiile si idealul, in ultima instanta, conceptia despre lume si viata.Intre caracer si aptitudini distinctia este mai pregnant.

Componentele de baza ale caracterului : atitudinea stabilita si trasatura volitiva.Insusirea caracteriala reprezinta o pozitie a subiectului fata de cele din jur, un mod de a se raporta la evenimentele existentei sale in lume. In stiintele umaniste, aceste modalitati de raportare care pornesc de la subiect, il exprima pe el si se traduc prin comportamente, poarta numele de atitudini.

        Caracterul confera adevarata valoare personalitatii; omul este mai mult sau mai putin valoros din punct de vedere social , in functie de masura in care el contribuie la armoniasau , dimpotriva la perturbarea angrenajului social din care face parte.De aceea , trasarurile de character se exprima in termini polari: pozitivi( bunatate, cinste, sinceritate, politete, generoxitate, punctualitate,etc.) sau negative ( rautate,zgarcenie, impolitete, egoism,etc).

 

 

 

 

 

 

1. c.      APTITUDINILE

 

           Aptitudinile reprezinta latura instrumental- operational a personalitatii.

Aptitudinile reprezinta un complex de insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes deosebit a anumitor activitati. Unele insusiri sau componente psihice ale persoanei ( cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile.

Nu insusirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar, intr-o anumita configuratie, in virtutea caruia dispun si de un mare grad de operationalitate.  Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinii complexe este talentul. El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si, mai ales, prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.

Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate de importanta istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, a stiintei, tehnicii, culturii conducand la creatii unice, irepetabile, o reprezinta geniul.  Una dintre cele mai controversate probleme in legatura cu aptitudinile o reprezinta caracterul lor inascut sau dobandit.

La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite predispozitii genetice care privesc nu doar morfologia si functiile biologice ci si posibilitatiile de actiune ale indivizilor. Acest potential ereditar se afla, insa, numai in germene si nu poseda emergenta necesara pentru a se realiza de la sine; pentru ca potentialul sa fie valorificat si dezvoltat ca un sistem operational sunt necesare maturizarea organismului si a sistemului nervos central si, totodata, adaptarea la mediul natural si social in conditiile unor necontenite actiuni dintre subiect si ambianta, deosebit de importante fiind activitatea si invatarea.

Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudini si, finalmente, capacitatea se construieste prin exersarile prilejuite de activitate si, deci, in buna masura, se dobandesc. Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferita, nemijlocit, de ea ci se faureste in conditile prilejuite de activitate.

 

Clasificarea aptitudinilor:

In raport cu natura operatiilor implicate aptitudinile pot fi : aptitudini simple, elementare si aptitudini complexe.

Aptitudinile simple
Elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare.  Astfel sunt toate proprietatile sensibilitatii, de tipul acuitatii vizuale, tactile, olfactive, de vedere in spatiu si orientare in timp, simtul ritmului, capacitatea de concentrare si distributie a atentiei etc.  Acestea mijlocesc actiunile si conditioneaza eficienta pe anumite laturi ale activitatii.                                    Aptitudinile complexe
Apar, la o prima interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple, elementare. Astfel, aptitudinea muzicala presupune acuitatea auditiva, auz absolut, simt al ritmului, reprezentarea melodiilor, memorie muzicala etc. La o interpretare mai profunda se intelege ca nu poate fi vorba de o simpla insumare, reuniune de aptitudini ci este, mai degraba, o structura sau o matrita  dupa care se profileaza un stil individual de receptare si reactie propriu muzicianului.  Aptitudinile complexe pot fi, in functie de aplicabilitatea lor : aptitudini speciale si aptitudini generale.  Aptitudini speciale mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans.  Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane : spiritul de observatie, capacitatea creativa, inteligenta.

 

 

Aptitudini speciale
         Mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans.  Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane : spiritul de observatie, capacitatea creativa, inteligenta.

Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura rezolutiv-productiva a personalitatii. Potrivit acestei ultime acceptiuni inteligenta este privita ca :-sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si situatii problematice ;-aptitudine generala avand in vedere implicarea ei cu succes in extrem de numeroase si variate activitati.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLOIGRAFIE

 

1. A. Adler, Cunoaşterea omului, Editura I.R.I., Bucureşti, 1996

2. G. Allpert, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. D.P., Bucureşti, 1981

3. V. Ceauşu, Cunoaşterea psihologică şi condiţia incertitudinii, Editura Militară, Bucureşti, 1978

4. N. Ey, Conştiinţe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

5. S. Freud, Introducere în psihanaliză, Editura D.P., Bucureşti, 1978

6. M. Golu, Pecepţie şi activitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971

7. M. Golu, Principii de psihologie cibernetică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1975.

8. M. Golu, Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993.

9. M. Golu, Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000.

10. M. Golu, A. Dicu Introducre în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

11. N. Hayes, S. Orrell Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 1997.

12. K. Horney, Direcţii noi în psihanaliză, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995.

13. G. Ionescu, Tulburările personalităţii, Editura Asklepios, Bucureşti, 1997.

14.C.G. Jung, Puterea sufletului, (Antologie) (Prima parte: Psihologia analitică), Editura Anima,      Bucureşti, 1994

15. A.N. Leontiev, Probleme ale dezvoltării psihicului

16. R. Linton, Fundamentele cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958

17. I. Mânzat, Psihologia sinergetică, Editura ProHumanitas, 1999

18. Mărgineanu, Condiţia umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973

19. St. Odobleja, Psihologia consonantistă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

20. F. Parot,M. Richelle, Introducere în psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995

21. J. Piaget, Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

22. J. Piaget, Dimensiunile interdisciplinare ale psihologiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

23. P. Popescu-Neveanu, Pesonalitatea şi cunoaşterea ei, Editura Militară, Bcureşti, 1969

24. P. Popescu-Neveanu,M. Golu, Sensibilitatea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

25. I. Radu şi colab., Introducerea în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991

26. N. Wiener, Cibernetica, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970

27. M. Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998

28. M. Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

TESTE AUTOEVALUARE

 

Testul I

1. Moduri de delimitare şi definire a obiectivului de studiu al psihologiei;

2. Relaţia psihologică cu celelalte ştiinţe;

3. Psihologia generală şi psihologiile de ramură.

 

Testul II

1. Noţiunea de lege şi legitate în psihologie;

2. Tipuri de legi în domeniul psihologiei (după sfera de cuprindere, după conţinutul

pe care-l guvernează).

 

Testul III

1. Noţiunea de psihic; evoluţia ei istorică;

2. Tipurile de raportări necesare pentru definirea noţiunii de psihic;

3. Specificul psihicului umane;

4. Structura sistemului psihic uman;

5. Analiză comparativă a subsistemelor componente ale sistemului psihic uman:

inconştientul, subconştientul, conştientul.

 

Testul IV

1. Sensibilitatea: definiţie, legi;

2. Noţiunea de analizator;

3. Definiţia şi caracteristicile senzaţiei;

4. Senzaţiile care furnizează informaţii despre însuşirile stimulilor externi;

5. Senzaţiile propriaceptive şi kinestezice;

6. Senzaţiile organice;

7. Definiţia percepţiei; disputa dintre asociationism şi gesaltism ;

8. Legile percepţiei: asociaţioniste, gestaltiste, generale;

9. Percepţia complexă: a spaţiului, a timpului, a mişcării;

10. Rolul percepţiei în reglarea acţiunilor motorii;

11. Analiza comparativă dintre senzaţie şi percepţie;

12. Definiţia şi trăsăturile reprezentatorii;

13. Tipologia reprezentărilor;

14. Valoarea instrumentală a reprezentării;

15. Definiţia şi caracterizarea psihologică generală a gândirii;

16. Modele teoretice explicative ale gândirii;

17. Structura de conţinut a gândirii;

18. Structura operatorie a gândirii;

19. Principalele forme ale gândirii;

20. Gândirea ca proces de rezolvare a problemelor;

21. Stadiile genetice ale dezvoltării operaţiilor gândirii;

22. Definiţia şi caracterizarea psihologică generală a imaginaţiei

23. Formele imaginaţiei

24. Rolul imaginaţiei în activitatea de creaţie

25. Definiţia şi caracterizarea generală a memoriei

26. Procesele memoriei şi factorii care condiţionează calitatea şi eficienţa lor

27. Formele memoriei; aspecte diferenţiale

28. Modele explicative ale funcţiilor mnezice

 

Testul V

1. Definiţia şi caracterizarea generală a motivaţiei

2. Funcţiile motivului

3. Structura internă a sferei motivaţionale

4. Relaţia dintre motivaţie şi performanţa în activitate

5. Definiţia şi caracterizarea generală a afectivităţii

6. Caracteristicile emoţiilor

7. Structura sferei afective: emoţii primare – emoţii secundare; sentimente, pasiuni

8. Locul emoţiei în structura şi dinamica afectivităţii

 

Testul VI

1. Definirea şi caracterizarea psihologică a comunicării

2. Limbajul nonverbal şi limbajul verbal

3. Formele limbajului verbal

4. Funcţiile limbajului

 

Testul VII

1. Definiţia atenţiei

2. Mecanismele psihofiziologice ale atenţiei

3. Calităţile atenţiei

4. Formele atenţiei

5. Definiţia şi caracterizarea psihologică generală a voinţei

6. Structura psihologică a actului voluntar

7. Calităţile voluţionale ale personalităţii

 

Testul VIII

1. Definiţia personalităţii; criterii, divergenţe

2. Modele teoretice ale personalităţii

3. Temperamentul: definiţie, tipologie

4. Caracterul: definiţie, structură

5. Aptitudinile: definiţie, clasificare.

 

…………………………………………………………………………………………………...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SUBIECTE ORIENTATIVE PENTRU EXAMEN

 

1.Comentati pe baza cunostintelor de psihologie urmatoarele afirmatii: 

 

1. a.      “ A intelege pentru a-l perfection , aceasta este adevarata menire a psihologiei.”(RUBINSTEIN,1982)

 

1. b.      “ Cu totii fiecare in parte vedem lucrurile asa cum sunt, ca suntem obiectivi. Dar nu e cazul. Chiar deloc. Vedem lumea nu asa cum este , ci asa cum suntem noi sau char cum am fost conditionati s-o vedem.”(ST. COVERY,1994)

 

2.  Este corecta din punct de vedele psihologic afirmatia “ om lipsit de caracter”?                     Argumentati raspunsul.

3. Relaţia conştient-inconştient;

4. Raportul ereditate-mediu în determinarea organizării psihocomportamentale a

omului;

5. Realizati un eseu cu tema: EU: ereditate, mediu, educatie.

6. Tipuri de definiţii ale noţiunii de personalitate;

7. Temperamentul: caracterizare şi criterii de clasificare.

8. Caracterul: definiţie, structură.

9. Argumentati necesitatea cunoasterii temperamentului propriu.

10. Analizati relatia vointa – caracter.